La traduzione in italiano dell’intervista al prof. Dan Dungaciu è disponibile sul sito del Centro studi Geopolitica.info. Traduzione ITA

Care sunt punctele fierbinţi unde ar putea exista dispute legate la Zonelor Economice Exclusive în Marea Neagră?

În tratatul de aderare a Crimeii la Federaţia Rusă se afirmă că „demarcaţia apelor teritoriale în Marea Neagră este determinată pe baza tratatelor internaţionale încheiate de Federaţia Rusă”. Această formulare sugerează că Rusia nu va accepta decizia Tribunalului de la Haga.

În urma procesului dintre România şi Ucraina la Curtea Internaţională de la Haga, guvernul român a obţinut câştig de cauză prin deciza 100 din 3 februarie 2009 şi i s-a recunoscut suveranitatea a puţin peste 79% din teritoriu de 12.200 de kilometri pătraţi aflaţi în litigiu. Teoretic, cel puțin, rușii ar putea ataca decizia Curţii Internaţionale  de la Haga din februarie 2009, prin care a fost delimitat platoul continental şi al zonei economice exclusive din Marea Neagră între România şi Ucraina. Federaţia Rusă ar putea susţine că hotărârea nu îi este opozabilă. Într-adevăr, susţin specialiştii, deciziile in stanţei internaţionale nu sunt opozabile decât părţilor care au agreat să supună disputa sub jurisdicţia Curţii. Deocamdată nu s-a întâmplat nimic formal, Moscova nu a ridicat această chestiune în discuțiile bilaterale, dar anumite efecte colaterale, indirecte, se pot vedea. Este clar că apare o anumită reticență a companiilor să se mai implice în regiune. Până la secesiunea Crimeei, de exemplu, Ucraina delimitase perimetre petroliere offshore în largul coastelor peninsulei Crimeea, iar guvernul ucrainean s-a aflat foarte aproape de a semna un acord de împărţire a producţiei pentru perimetrul Skifska cu Exxon Mobil şi Royal Dutch Shell, având ca parteneri companiile OMV Petrom (la care statul român încă mai deţine o cotă minoritară) şi compania de stat ucraineană Nadra Ukrainy. Evenimentele din regiune au determinat, se pare, Exxon Mobil să declare în martie 2014 că va suspenda orice activitate în perimetrul Skifska până la soluţionarea situaţiei din Ucraina. Iar Shell a anunţat încetarea oricăror discuţii pe acest proiect. După cum explică juriștii, din punct de vedere juridic, aceste companii de energie se află în situaţia unor acorduri petroliere încheiate cu un partener (guvernul ucrainean) care, prin pierderea jurisdicţiei asupra zonei economice exclusive din Marea Neagră în favoarea Federaţiei Ruse, nu mai deţine controlul de facto asupra drepturilor acordate companiilor, drepturile sale suverane rămânând fără obiect. Repet, chiar dacă formal nu s-a ridicat deocamdată această problemă, ea va putea fi ridicată dacă vor crește tensiunile politico-diplomatice. Probabil că se va merge pe o soluție informală, respectiv anumite aranjamente, fie și punctuale, pentru a evita tensiunile.

De ce România solicită crearea de o flotilă NATO în Marea Neagră?

Motivul este evident. Marea Neagră este astăzi regiunea din flancul estic cea mai instabilă din punct de vedere al securității, iar UE și NATO trebuie să recunoască această realitate. Atunci când vorbim de Polonia sau statele baltice, vorbim de amenințări virtuale sau potențiale ale Rusiei. În cazul Mării Negre, am avut și avem amenințări concrete, anexare de teritorii (Crimeea), război hibrid (Donbas), există conflicte înghețate cu potențial exploziv (Transnistria), au murit oameni etc. În ritmul în care evoluează lucrurile, forţa rusă va deveni în scurt timp imposibil de contracarat iar Rusia va putea redefini zonele de demarcaţie maritimă şi zonele economice exclusive după cum va dori. Lansarea inițiativei pentru constituirea unei Grupări navale NATO în Marea Neagră, denumită generic Flotila Aliată in Marea Neagra / Black Sea Flotilla, a apărut în Planul de acțiuni strategice ale Ministerului Apărării pe 2016. Despre ce e vorba? Despre un grup de nave în rotație, în așa fel încât la Marea Neagră să existe în fiecare moment o prezență navală de descurajare. Nu este vorba aici de încălcarea Acordurilor de la Montreux, ci de o prezență permanentă a unui grup de nave aliate aflate în permanentă rotație la Marea Neagră. Aceasta este ideea și propunerea posibilă a României chiar la Summitul NATO de la Varșovia. Prezența și consemnarea Mării Negre în toate documentele strategice al UE (Strategia de politică externă și securitate globală a doamnei Mogherini) sau documentele finale ale Summitului NATO din Varșovia este un obiectiv strategic.

În opinia Dumneavoastră, în viitor, Turcia va continua să asigure tranzitul de nave militare prin Bosfor?

Turcia rămâne un partener NATO tot mai imprevizibil, dar, totuși, un partener NATO. Sigur că prevederile Acordului de la Montreux din 1936 sunt sacre pentru Ankara și Turcia nici măcar nu va dori să le discute, darămite să negocieze ceva. Sper însă că, în ciuda acestor acorduri, Turcia va rămâne un partener predictibil pentru partenerii din NATO, mai ales în condițiile unor tensiuni evidente între Moscova și Ankara. Problema este însă mai adâncă și noi, la București, suntem conștienți de ea: singurii actori din regiune cu memorie imperială sunt Rusia și Turcia. Odată ce această memorie este resuscitată, ideea expansionistă e greu de evitat și e și mai greu greu de prevăzut unde va ajunge tensiunea dintre cele două state, mai ales că liderii Puțin și Erdogan au o reputație de impredictibilitate majoră. Tind să cred și să sper că Turcia va rămâne un aliat NATO predictibil, deși nu sunt convins că tensiunile din Turcia, evoluțiile din dosarul sirian sau din relația Ankarei cu Moscova nu vor putea genera surprize din partea Turciei. E un dosar care trebuie urmărit.

Care este starea curentă a forțelor armate române?

Pe baza unui Acord inițiat de Președinte și semnat de toate partidele, bugetul apărării în România va din 2017 de 2% din PIB. Este un Acord politic asumat de toate partidele. Din acest punct de vedere, urmează să vedem rezultatele concrete și efectele asupra armatei române.

Inaugurarea sistemului antirachetă la Deveselu va aduce mai multa securitate ţărilor aliate?

Eu cred că da, chiar dacă nu trebuie exagerat rolul scutului de la Deveselu. Însă scutul de la Deveselu este important din punct de vedere strategic nu doar pentru ce este, ci și pentru ceea ce poate deveni. Și acest aspect nu trebuie ignorat. În ceea ce privește scutul antirachetă de la Deveselu și prezența trupelor americane pe teritoriul României aduce mai mută securitate din două perspective: obiectiv (prin prezența lor pe teren și a afectului de descurajare pe care îl produc), dar și subiectiv, respectiv la nivelul de percepție al populației. Sigur că o asemenea prezență poate transforma România, la rândul ei, într-o țintă, fie pentru Rusia fie pentru teroriști. Dar în această balanță între prezența americană pe teren și riscul ca România să devină țintă, românii au ales. Nu există astăzi niciun partid politic sau vreun politician semnificativ care să facă campanie sau declarații împotriva prezenței Scutului de la Deveselu sau a soldaților americani. Este continuarea unui trend constant în România, unde cei care doreau integrarea în ANTO a României erau, confirma sondajelor, la 80%-90%. Niciodată, în istoria României după 1989, nu a existat vreun partid care să facă campanie împotriva integrării în NATO sau UE. Deocamdată, în această parte a Europei, temerile și suspiciunile istorice față de Rusia nu au fost încă depășite. Sigur că nici Rusia nu se străduiește aproape deloc ca să se întâmple asta… 🙂

Alegerea directă a Preşedintelui Republicii Moldova va aduce mai multa stabilitate în ţara vecină?

Nu neapărat. Geopolitic vorbind, se poate ca alegerea directă a unui președinte prorus (Igor Dodon) la alegerile din octombrie 2016 să genereze redeschiderea dosarului transnistrean și soluționarea acestuia în versiunea rusă, adică o formulă politico-administrativă de federalizarea (chiar dacă se va numi „autonomie extinsă”) prin care regiunea transnistreană să controleze toată Republica Moldova din punct de vedere al deciziei strategice și de securitate. Dacă se va întâmpla asta, dacă Republica Moldova se va „transnistriza”, se va produce o „stabilitate” în Republica Moldova, dar va fi o stabilitate de cimitir. Căci cele mai stabile locuri din lume sunt cimitirele… Dacă va reuși să câștige un candidat al actualei Opoziții, vor urma doi ani de confruntare între președinte și actuala majoritate, ceea ce nu va duce la stabilitate. În plus, să nu uităm că Republica Moldova a fost până în 2001 o Republică prezidențială, în care președintele a fost ales direct de popor, cum a fost cazul primilor doi președinți, Mircea Snegur și Petru Lucinschi. Comunistul Vladimir Voronin a fost ales președinte de către Parlament în 2001. Deci, dacă alegerea președintelui în mod direct aducea stabilitate în Republica Moldova, de ce a fost nevoie să se schimbe mecanismul de alegere în 2001? În concluzie, cred că problemele Republicii Moldova sunt atât de grave, social, economic sau politic, încât simpla schimbare a mecanismului de alegere a președintelui nu poate schimba radical situația.

Care este starea de negocieri între Republica Moldova şi FMI pentru acordarea unui credit nou?

În acest moment Republica Moldova se face că negociează cu FMI, dar nu vrea de fapt niciun Acord până la alegerile prezidențiale din octombrie 2016. Un Acord cu FMI ar obliga Chișinăul la măsuri dure, mai ales în domeniul bancar, dar nu numai, pe care actualul guvern nu dorește să le implementeze inclusiv pentru că ar fi simțite la nivelul populației și ar afecta rezultatul alegerilor din octombrie. Ceea ce speră Chișinăul este să obțină de la București prima tranșă de împrumut (60 milionae de euro) din împrumutul de 150 de milioane promis de București. Chișinăul are nevoie de acei bani pentru a trece cu succes de lunile aprilie și mai. Problema este încă că aceea primă tranșă est condiționată, printre altele, de stabilirea unei foi de parcurs (roadmap) pentru ajungerea la un acord cu FMI cât mai repede posibil. Foaia de parcurs ar trebui să includă măsurile cerute de FMI ca pre-condiţii şi un calendar de negocieri menit să conducă la convenirea la nivel tehnic a termenilor (staff level agreement) unui aranjament financiar cu Fondul. Chișinăul nu are așa ceva și nici nu are de gând să obțină. Aici e problema, de fapt. Riguros vorbind, Bucureștiul nu are cum să ofere acei bani pe care Chișinăul îi solicită din moment ce nu există un aranjament financiar cu FMI fie și la nivel de staff.

Consideraţi fezabilă Unirea dintre România și Republica Moldova printr-un referendum?

Unirea dintre România și Republica Moldova nu poate fi gândită în afara tratatelor internaționale și a Acordurilor de la Helsinki care vorbesc explicit despre dreptul la autodeterminare, respectiv voința unanimă a părților pentru un asemenea gest. Dacă cetățenii Republicii Moldova nu doresc să se unească cu România, nimeni nu îi poate obliga. Iar dacă doresc să o facă, nimeni nu îi poate împiedica. Dacă va fi sau nu referendum, nu știu. Nu a fost un referendum nici în 1812, nici în 1918, nici în 1940. Nu a fost referendum nici în 1991, când R. Moldova și-a declarat independența, nici cu ocazia reunificării germanilor din 3 octombrie 1991, și nimeni nu cred că ar putea contesta legitimitatea existenței Republici Moldova sau a Germaniei Federale în acest moment.

Ce vrea Rusia în Ucraina?

Ce vrea Rusia în Donbas? Un singur lucru: controlul deciziei de securitate și politică externă a Kievului de către Donbasul separatist; implicit, de către Moscova. Că numim asta „federalizare”, „autonomie extinsă”, „decentralizare” sau că nu o numim deloc – e simplă semantică sau tactică politică. Rusia vrea controlul întregului prin intermediul părții, respectiv incorporarea regiunilor separatiste (mai puțin Crimea, care e intangibilă) în Ucraina cu oferirea de garanții acelor regiuni (re)incorporate că Ucraina nu se va integra în spațiul de securitate euroatlantic. (Mai ales că au aflat recent din faimosul articol despre „Doctrina Obama” din The Atlantic că, pentru președintele american, „Ucraina, țară care nu este membru NATO, va fi vulnerabilă în fața dominației militare rusești”). Cum se poate obține asta? Ca de obicei, „legal” din punct de vedere procedural. Adică cu documentele în mână. În cazul nostru, cu faimosul Acord de la Minsk (II), care prevede, la punctele 4, 8, 11, 12, soluționarea „politică” a conflictului, respectiv conferirea de atribuții specifice regiunii separatiste, și, la punctele 9-10, soluționarea „militară”, respectiv preluarea controlului frontierei ruso-ucrainene din regiunea Dondas de către guvernul legitim de la Kiev. Blocajul astăzi ține de prioritizări: Moscova susține ca reglementările „politice” trebuie implementate primele, Kievul, cele „militare”. Din această dilemă nu se poate ieși decât cu sprijin din afară. Iar ce vrea Moscova să obțină concret prin retragerea sa din Siria este sprijinul occidental, european (a se citi presiuni la Kiev!) pentru ca soluția „politică” să fie asumată ca prioritate și de către autoritățile ucrainene. Dacă va obține așa ceva, Moscova își va îndeplini obiectivul strategic în Ucraina.

Ce vrea Rusia în R. Moldova?

Din perspectivă strategică, R. Moldova nu e Ucraina. Și nu e vorba aici de dimensiuni sau de mult discutate viziune după care fără Ucraina Rusia nu mai poate fi un imperiu spre Vest. E vorba despre modul concret prin care frontiera euroatlantică (a se citi NATO) poate fi blocată la frontierele Ucrainei și ale R. Moldova. Dacă în cazul Ucrainei e suficient un amestec de criză economică insolubilă și separatism pentru a anula pe termen mediu șansele de integrare euroatlantică ale Kievului, în R. Moldova lucrurile nu stau așa: o R. Moldova aflată în criză socioeconomică profundă nu îndepărtează neapărat frontiera euroatlantică, așa cum se petrece în Ucraina, ci o solicită! Pentru că există posibilitatea, fie și teoretică, ca o criză de proporții în stânga Prutului să aducă după sine dezangajarea populației față de proiectului statal numit R. Moldova și bascularea spre proiectul unionist (ceea ce am numit în altă parte „unionismul minții”, complementar „unionismului inimii”). O asemenea posibilitate nu există în Ucraina, unde criza profundă socioeconomică va ține o bună bucată de vreme Ucraina departe de proiectul euroatlantic.

De aici dificultățile de a tranșa chestiunea R. Moldova. O populație neslavă, latină, vorbitoare de limbă română, care în condiții de criză prelungită își poate descoperi, majoritar și intempestiv, identitatea etnică românească generatoare de proiecte geopolitice. Iar Rusia știe asta foarte bine. De aici și dilema strategică: Cum poți să obții garanții în R. Moldova, mai mult decât „linia Nistrului” (Transnistria), veritabila linie roșie a diplomației ruse? Printr-un singur mod: „federalizarea” R. Moldova, deci transnistrizarea ei, respectiv aducerea în câmpul constituțional/electoral al republicii a circa 10% de voturi proruse – voturile transnistrene – și conferirea unui statut special regiunii separatiste prin care acestea (împreună cu Găgăuzia) va controla de iure și de facto politica externă și de securitate a Chișinăului. Aceasta e unica garanție a Moscovei că, cel puțin pe termen mediu, integrarea euroatlantică nu va fi posibilă. Nici pe calea „naturală” (pentru care Chișinăul nu se califică și Bruxellesul nu o dorește), nici pe calea scurtă, germană, respectiv reunificarea cu România.

Acesta este contextul strategic în care ne aflăm. Retragerea Rusiei din Siria și întregul context strategic creează premisele conturării unui spațiu tampon între spațiul euroatlantic și Federația Rusă sub forma unor organizări teritoriale interne în Ucraina și R. Moldova de tipul unor „federații” (chiar dacă acest cuvânt nu va fi nici rostit nici invocat ca atare).

Care este cea mai probabilă soarta pentru Transnistria? Care cea mai dorita?

Există practic trei posibilități teoretice. 1. Menținerea status-quo-ului, respectiv un fel de blocaj și la nivel bilateral și la nivel de 5 plus 2. Se va menține baletul diplomatic și declarațiile politice, dar nu se va realiza nimic pe fond. Cred însă că această situație a obosit pe toată lumea, iar pentru Rusia e greu de acceptat, pentru că presupune finanțarea din partea Rusiei a Transnistriei, iar Rusia în acest moment nu are bani de susținut atâtea dosare (criza economică din Rusia, Donbas, Crimeea, Transnistria). De aceea am impresia că astăzi marii actori din regiune forțează „soluționarea” conflictului din R. Moldova (Transnistria), dar și pe cel din Ucraina (Donbas). O soluționare pentru Transnistria poate merge de la o formula de tip „Puerto-Rico” (adică un statutu pentru Transnistria cum are Puerto Rico în raport cu SUA) până la o federația prin care Tiraspolul să controleze Chișinăul în decizii de securitate și de politică externă.

A treia soluție ar fi următoarea. Dacă Chișinăul simte că nu poate câștiga negocierile în această etapă, ar trebui să blocheze orice contact cu Tiraspolul și să îți vadă ce dezvoltare și de parcursul occidental fără nicio legătură cu regiunea separatistă. Chișinăul va trebui să lase Transnistria în criză și să aștepte ca Tiraspolul să revină la negocieri atunci când va avea pretenții mai puține și nu va solicita o formulă federală prin care partea (Transnistria) să controleze întregul (adică R. Moldova). O formulă de federalizare este ceea ce își dorește în acest moment Federația Rusă. Pentru România asta ar fi o enormă provocare de securitate, pentru că o Republică Moldova plus Transnistria ar însemna încă circa 10% de vot prorus din Transnistria în R. Moldova, ceea ce înseamnă o orientare clară spre Rusia a întregii R. Moldova. În timp, dacă va avea o guvernare prorusă și o majoritate suficientă, Chișinăul ar putea vota integrarea în Uniunea Vamală sau în alte formul Eurasiatice conduse de Moscova. Dacă va fi așa, România se poate trezi, indirect, vecină cu Rusia pe râul Prut! Și nu doar România, ci UE și NATO. Aceasta este de fapt miza reală a transnistrizării/federalizării R. Moldova.

Basarabia poate fi considerată teritoriul cultural românesc? Și Bugeacul?

Dacă definim cultura în termeni de limbă, spiritualitate, moștenire culturală comună, da. Pe ambele maluri ale Prutului se vorbește limba română, religia este comună – creștinismul ortodox -, iar dacă mergeți pe Aleea Clasicilor din centrul Chișinăului, veți vedea că busturile puse acolo sunt, de fapt, busturile scriitorilor clasici români, pe care îi recunoaștem cu toții și pe care îi studiem, și în România și în Republica Moldova, în manuale. Cazul Bugeacului este mai complicat, procesele de deznaționalizare au fost mai accentualte acolo, românii/moldovenii au scăzut demografic, iar limba rusă – nu limba ucraineană – predomină. Dar, în termeni de limbă, și în Bugeac se vorbește limba română, chiar dacă unii, din rațiuni geopolitice, o numesc ca pe vremea URSS, „limbă moldovenească”.

Cum Bucureștiul intenționează să abordeze criza migranților?

Nu îmi este clar cum intenționează să abordeze acestă chestiune Uniunea Europeană! Efectele Acordului Turcia – UE se văd, chiar dacă Acordul nu e nici pe departe ideal. UE încearcă acum două variante: menținerea Acordului de la Dublin și impunerea de cote obligatorii sau renunțarea la Dublin și centralizarea tuturor cererilor de azil apoi redistribuire. Cred că ambele sunt cel puțin problematice, statele europene fiind foarte reticente în a accepta cote obligatorii. Bucureștiul a acceptat ideea de cote voluntare, nu cote obligatorii, au început să vină în România refugiați, dar în cantități foarte mici, motivul principal nefiind lipsa de dorință a Bucureștiului, ci faptul că nu vor să vină și să rămână în România – vor să plece spre Vest. Nu cred că pe termen scurt România va fi o țintă a migrației, chiar dacă rutele de migrație spre Europa se vor modifica după restricțiile, respectiv gardurile, pe care unele state europene le construiesc sau le-au construit (Ungaria, Macedonia, Austria etc.) Grija mare a Bucureștiului în acest moment este cum va afecta efortul financiar al UE de a lupta împotriva migrației bugetul Uniunii Europene. Rezervele bugetare sunt pe terminate, se pune problema de a se lua bani de la fondurile de coeziune. Asta ar fi o mare problemă care ar genera tensiuni politice în interiorul UE. În plus, după 2020 este clar pentru toată lumea că fondurile de coeziune vor scădea dramatic. Pentru un stat ca România, această chestiune este îngrijorătoare, pentru că România va fi afectată de criza refugiaților indirect – prin aceste decizii financiare ale UE – , chiar și fără să se confrunte direct cu valuri de migranți. Schimbarea politicilor UE ca urmare a migrației va afecta România și asta e un motiv de îngrijorare.

Politicile externe ale preşedintelui Klaus Iohannis sunt mai pro-europene sau mai atlantice?

Prin tradiție, România nu a dorit să facă niciodată o distincție clară între Europa și America. Politica Bucureștiului s-a ghidat de la început pe ceea ce președintele american Bush a spus la un moment dat: Europa are două instituții fundamentale, UE și NATO. Integrarea României în NATO a fost văzută ca un pas în perspectiva aderării la UE și această perspectivă s-a menținut chiar și după semnarea Parteneriatului Strategic cu SUA, la care Bucureștiul ține foarte mult. Astăzi, guvernarea tehnocrată de la București are în frunte un fost comisar european, iar printre membrii guvernului sunt foarte mulți care au venit în guvern direct de la Bruxelles unde ocupau diverse posturi administrative. Asta a întărit speculația că România basculează spre „europenism” în defavoarea „atlantismului”. Nu sunt sigur că lucrurile au ajuns însă la acest nivel. Președintele Klaus Johannis vorbește explicit în mesajele sale strategice, inclusiv la Conferința de securitate de la Muenchen, despre „parteneriatul strategic cu SUA, apartenența la UE și NATO” ca pilonii principali ai politicii externe și de securitate a României. Nu cred că Bucureștiul va renunța curând la acest tip de mesaj, chiar dacă va fi interesant de urmărit de aici înainte cum sa va manifesta în sistem această tensiune strategică. Cred însă că Rusia este prea aproape de România și prea amenințătoare, nu doar fizic, dar mai ales în percepția publică, pentru ca dimensiunea atlantistă din politica românească să dispară vreodată. 200 de ani de istorie, de neîncredere și de relații fracturate cu Rusia nu se pot șterge așa de ușor. Iar sigurul garant al securității în regiunea noastră rămâne NATO și, implicit, SUA.